Antiprimavara

Dupa cateva zile ploioase si urate ca o apa tulbure, am zarit pe strada, cu putin inainte de craparea negurei si mijirea razelor de primavera, o pereche... Desi vad zilnic perechi pe strada asta, in capatul ei fiind un liceu, pot spune ca e de departe cel mai frumos cuplu pe care l-am intalnit in cele 10 000 de drumuri pe care le-am facut pe aici.
Nu sunt genul care sa spuna despre oameni ca-s frunosi, pentru mine acest epitet fiind complimentul suprem pe care l-as putea face. Pana cum cativa ani treceau numeroase perechi de tineri zambitori, in sus si-n jos pe aceasta strada plina de plopi inalti. De la puful de plopi ce impanzea strada in mai, pana la umbra deasa ce o acoperea in zilele toride… si de la covorul de frunze aspre, ce frematau zgomotos sub picioare toamna, pana la suieratul sinistru al crivatului printre crengile dese si goale… strada asta intotdeauna a foast plina de viata, de suflu tanar si rasete de copii.
Azi era un pic cam straniu. E pustie si mohorata. Plopii nu mai sunt, au ramas doar trunchiurile ciopartite, amenintate de arogantele borduri, aceste copile din flori ale edililor oraselor.
Si aceasta pereche… de batrani amarati tinandu-se de mana. Discutau mult si calm. Pareau fericiti. Fara sepcute trandy, fara ochelari de soare sau posete imense, ca liceenii neinteresati de primavara, care acum se taraie in masini scumpe spre scoala, iar noaptea isi umfla piepturile, accelerand in linie drepta.
Au asfalt nou, nu le trebuie plopi.