Doar un alt capat de drum... partea II

.

Primele contacte ale mele cu muzica au fost dezastruoase. In clasa I, la sfarsitul anului cand mi-a dat premiul, invatatorul mi-a trecut si tote notele in carnet. Numai zece peste tot... si un 9. La muzica! Am fost inuman pedepsit de mama, chiar daca luasem premiul I. "Il faci de ras in Crevedia pe tac-tu!" Toata vara i-am fredonat mamei "Si a vrut babuta sa se imbogateasca, Si a pus gaina oua sa cloceasca". Mai tarziu am aflat ca luasem 9, pentru ca nu cantam cu suficient entuziasm "Trei culori", dimineata la careu.
Intr-a II-a sau a III-a, a venit in clasa profesorul de muzica al scolii, sa faca selectie pentru cor. Era un barbos tanar, pe care-l banuiam toti ca vrajeste profesoarele, si care avea intotdeauna blugii atat de stramti incat ii evidentiau clar oualele... unul intr-o parte si altul in cealalta. Ne-a pus sa cantam pe fiecare , individual, si am fost tare dezamagit cand, dupa prima strofa de la "Lele vulpe fii cuminte numai tot fura!", Barbosu' a dat nemultumit din cap: "Ntz... stai jos!". In fond... nicio scofala! Oricum nu-mi doream la cor, dar speram sa ma selecteze, sa mi se recunoasca valoarea, si sa-i refuz.
Prima chitara mi-a luat-o tata de ziua mea, cu 400 de lei de la "Foto-Sport" si mi-a zis..."Eu am invatat singur, asa o sa faci si tu!". Singura chestie pe care mi-a aratat-o a fost "Iepuras coconas a fugit peste imas", un cantecel banal doar pe coarda MI. Eram clasa a 4-a si m-a dat pe mana domnului Enache in formatia de mandoline a scolii. Doamne, cat uram treaba asta! Am prins o ura fantastica pe chitara aia, chiuleam de la repetitii, doar pentru ca mi-era rusine sa merg 100 de metri cu chitara in mana prin fata blocului pana la scoala. Ma rusinam ca o fata mare cand aveam chitara in mana, iar alti flacai stateau in parc inconjurati de fete, cu vreo panarama de chiatara, la care chelalaiau odios de fals, cel mai oribil cantec, Andri Popa. Singurul avantaj in formatia scolii era ca nu cantam la mandolina... mi se parea asa de gay mandolina!!! Mama ma stresa mereu... "uite-l pe Bogdanel a lu' tanti Oana, ce frumos canta la chitara"... "uite, copilul ala a ajuns la tv, daca a invatat sa cante la fluier! Tu de ce nu esti in stare?!" Ce tortura pe mine, cand mergeam in vizita la tanti Oana, la petreceri, si-l puneau pe Bogdanel sa cante "Papusica"! Si-l aplaudau.... si-l felicitau... iar eu intr-un colt, cautam o gaura in pamant, sa intru dracu sa nu-i mai vad. Bogdanel avea numai 10, Bogdanel canta frumos, Bogdanel era cuminte, lua vitamine si manca tot! Ma saturasem deja!

Am renuntat la tentativa asta fortata de a iesi muzicant, nemaivrand sa am de-a face cu muzica. Vroiam sa ma fac fotbalist. Nu va surprinde, este? Abia peste vreo 4-5 ani, cand am descoperit Metallica si Nirvana, m-a luat cu frisoane si ma gandeam tot mai mult la muzica. Acum speram sa fiu primul fotbalist de echipa nationala care sa cante si pe marile scene de rock. Eram convins ca pot impaca si capra si varza!
M-am sucit! Kurt Cobain ne innebunise pe toti! Am inceput sa cantam oarecum organizat abia cam prin clasa a 10-a, la vreo 5 ani de cand ma lasasem de formatia scolii, unde eram unul din cei 2 chitaristi intre 10 mandoline. Locul 1 pe Sectorul Agricol Ilfov la Cantarea Romaniei, in finala de la Chitila, spune multe... era maximul din ce se putea scotea. Gata! Vroiam rock!
Sub atenta indrumare a unchiului Neica am incept sa cantam prima noastra piesa... "Luceafarul"... versurile lui Eminescu puse pe "House of the rising sun". O nebunie! Ii facusem si-un refren... SOL RE, SOL RE, SOL RE, MI LAm. Eram aprope o trupa! Ne-am luat acelasi nume ca parintii nostri, dar scris mai trandy... SYLLEX, cu 2 puncte pe Y! Ne trebuia tobosar! Nimeni dintre noi nu vroia postul asta. Era prea in spate! Visam sa devin omul din fata, cu vocea si chitara, sa se bata camerele de luat vederi pe imaginea mea... si gagicile din primul rand, desigur! Am realizat rapid ca nu puteam bate pasul pe loc, trebuia sa iesim in lume si noi n-aveam tobosar. Si cum frati-miu era prea mic pentru treaba asta, am luat una din cele mai importante decizii din viata mea. Un sacrificiu imens! Am trecut in spate la tobe, gandind ca e pentru o perioada limitata, pana creste Robert sa invete la tobe si doar cu conditia sa raman si vocal, adica atentia pe mine! N-a fost greu pentru baieti sa accepte, mai prost ca ei nu puteam sa dau cu vocea, nici macar daca tineam ritmul la tobe. Repetam in casa, numai cand era plecata mamaie Tzitza la peste (da! era mare pescarita), ca altfel era jale, ne dadea dracu cat ai zice peste si ne oprea curentul.

Imi facusem acasa, in dormitor, sala de repetitii. Cantam in fata oglinzii cu o lanterna pe post de microfon si imi facusem un set de tobe dintr-un lighean, scaune si perne, ba chiar cantam pe birou la o clapa imaginara, asta pana cand tata ne-a cumparat din Turcia o clapa... amarata, dar incepusem sa prind notele. Veneau Mau cu Dan si ne inregistram pe casete, ca eu aveam casetofon "cu rec". Frati-miu incepuse si el s-o arda in stilul asta, vazandu-ne pe noi, ba chiar facea diferenta la 9 ani intre Metallica si Nirvana. Invatatorul lui, stiindu-l probabil fiu de muzicant, ii bagase in formatia de mandoline, in care fusesem si eu cu chitara, si-i daduse si o mandolina acasa. Vi-l inchipuiti pe frati-miu ascultand Metallica si invatand chiar si o piesa la mandolina?! S-a lasat, poate si pentru ca n-am insistat cu el, chiar daca imi facusem planuri sa-l fac tobosar.


--- Eby, al doilea din dreapta ---

A urmat prima cantare, la balul bobocilor... Pfuuu... ce bine trebuie sa fii fost cu toate fetele orasului roind in jurul nostru! Nu prea stiau ele care-i treaba cu rockul si de ce nu se poate dansa , dar eram prea misto, cum se zicea atunci, ca sa nu li se scurga ochii!
Primul playlist atunci... Am inceput cu "Luceafarul", careia i-am scos versurile, pentru ca nu prindeau la liceeni, nu erau cool, si am facut-o instrumentala. Era o decizie benefica... nu puteai vorbi de funie in casa spanzuratului. A urmat "About a girl" piesa de la Nirvana, primul nostru cover, si apoi, prima noastra compozitie, "Nothing", un fel de "Melc melc codobelc", dar cu versuri in engleza ( genul Ken Li al celebrei bulgaroaice), cantate de mine cu vocea la tobe. Mai pe fata, mai pe dos, dar a mers. Am incheiat apoteotic cu "Stere" de la Timpuri Noi, o piesa ce facea ravagii la vremea aia, cu versuri socante pentru un bal de boboci, Dan facand vocea.






--- Prima noastra inregistrare, la majoratul lui Dan ---

Urmatorul an, la acelasi liceu, am bagat si eu o piesa la chitara, tanjeam dupa locul din fata... tot atunci facandu-se o mica ancheta intre profesori dupa ce m-a vazut directorul cum aratam... cercei in urechi si sprancene (pe vreme aia nu se zicea pirsuri), parul lung. blugi rupti si un tricou fara manceci, taiat pe piept (azi chiar a devenit moda tricoul asta). "Ma, tu sigur nu esti de la noi din liceu?"... "Nu sunt, domn director, invat in Liceul de Iformatica Buc" (actual Colegiul Tudor Vianu)... "Mai baiete, pai ala e liceu ca lumea, ce sa cauti tu acolo? Sigur esti de la noi de la profesionala!"
Ne rugase atunci si Mircea, sa cante si el cu noi o piesa. Isi puse chitara si anunta important la microfon… “Si acum… formatia Budapesta!” Am belit ochii si n-am avut timp sa-l injur, ca se intoarse la mine, tot asa important si-mi zise… “Bate un ritm!”. “Ce ritm, frate?”… “Orice!” Si am bagat ceva acolo, ceva banal… “Ala e!” zise Mircea, si se apuca de microfon, nu-l uit, tinand capul intr-o parte… “Maybe, I don’t really wanna know…” Oasis – Live forever.


Am renuntat mult prea usor, cand varu' Dan s-a dat pe calculatoare... aparusera draciile alea de 286 sau 386, si-i luasera mintile bietului baiat, iar noi, dezamagiti ca nu putem avea o trupa in familie, n-am prea fost deschisi la schimbari sau compromisuri. Am lasat-o moarta, dar in sinea mea stiam sigur ca nu e sfarsitul!