Zece

.

Stateam zilele trecute pe o terasa in Vama, la orele pranzului. Important de precizat... eram cu prietena, nu bausem nimic, si cred... cred, ca de asta nu poti fi niciodata sigur... eram in deplinatatea facultatilor emotionale. Asteptand sa ni se aduca pranzul, priveam plictisit si obosit terasa, cu oamenii care o populau, mai toti linistiti, contempland marea linistita, intr-o dupa-amiaza caniculara.
Peste tot perechi de tineri, unii chiar tineri... altii mai peste 30. La masa alaturata, 3 fete, trecute bine de 30 de ani. Discutau preocupate treburi imporatante, banuiesc, dupa expresia fetelor. Doua dintre ele ii explicau unei a treia, mai plinuta, cam cum sta treaba cu viata. Dincolo de ele, doi pustani timizi cu trei fete de varsta lor, maxim 20 de ani, taceau. Baietii nu ridicau capul din masa, iar fetele priveau melancolice marea. In rest cupluri si gasti populau terasa, extrem de linistita si placuta la ora aia, mai ales ca se auzea in surdina muzica lejera, de calitate. Inspectam cu privirea toate mesele si ma gandeam cu surprindere, cum se face, ca la atatea mese nu era nicio fata cat de cat atragatoare. Parca se adunasera toate fetele fara farmec in terasa aia atat de linistita. Nu stiu de ce ma interesa treaba asta, cred ca noi baietii avem nevoie uneori de incurajari de genul asta… sa stim ca fata cu care suntem e peste altele ca frumusete sau farmec.
Si tot cautand cu privirea chipurile fetelor, defapt cautand in zadar ceva interesant la ele, unele fiind chiar uratele, din boxe incepe sa se auda usor, o melodie pe care o stiam, dar la care n-am fost atent niciodata, probabil si din cauza compozitorului ei, Florin Chilian, care nu-mi e deloc simpatic, nici fizic si nici in ceea ce priveste vocea sa.



Inca de la primele acorduri ale piesei, la care nu stiu de ce, probabil din plictiseala si melancolie, eram atent pentru prima data, mi se paru ceva ciudat, ca mi se sichimba starea de letargie. Am simtit cum mi se ridica un pic sprancenele, ca si cand esti foarte atent la ceva sau esti surprins placut si am inceput sa ma zagaiesc iar la mese, catre acele fete de care ma miram mai devreme.
Dintr-o data le vedeam cu alti ochi. Nu mai erau deloc urate. Parca toate erau frumoase ascultand piesa asta. Chiar nu-mi venea sa cred, dar pe meoldia asta, pustoaicele parca aveau fetele numai zambet, invizibil cu “ochiul liber”, pistruii unei doamne o faceau extrem de draguta, fata plinuta era chiar atragatoare, iar colegele ei de masa, trecute de prima tinerete, mi se pareau super chiar si cu tigara in mana. Am fost tare surpins de puterea pe care a avut-o piesa asta in momentele alea. Parca facuse farmece.

Cand eram in liceu, cu mult inainte sa apara internetul si la noi, invatam in doua schimburi… a 9-a si a10-a dupa amiaza, iar a 11-a si a 12-a dimineata… in lipsa messengerului, corespondam cu cei care invatau in aceeasi clasa, dar in celalat schimb. Care avea norocul sa nimereasca pe acelasi loc cu o persoana de sex opus, scria la plecare un mesaj pe banca, cu creionul, pentru celalalt. Se scriau povesti intregi si declaratii, ajungandu-se la relatii interesante in timp. Era un fel de corespondenta prin offline-uri, sau hai sa zicem ca pe mail… cu replay-uri. Se discutau diverse, de la chestii de genul asl pls, pana la texte frumoase si poezii.

Intr-o perioada, grupa mea de engleza facea cele doua ore saptamanale, una martea si alta miercurea, in alta clasa, dupa ce terminau ceilalti orele mai devreme. Intr-o zi am gasit pe banca unde ma asezasem, o discutie intre cei ce invatau in acelasi loc, dar in schimburi diferite. Era o discutie trista intre doua fete… un fel de emo din ziua de azi. Isi varsau oful una alteia, cat de dezamagite erau in dragoste si cat de frustrate erau pentru ca se considerau urate. M-a impresionat un pic discutia si am decis sa le las un mesaj si eu… Am scris ce gasisem eu candva in biblioteca acasa, pe spatele unei carti de duzina… “Nu exista femei urate, ci doar barbati care nu stiu ce inseamna frumusetea”
Urmatoarea data cand am venit in aceeasi clasa, am vazut scris, ca se intrebau foarte surprinse, cine oare le scrisese chestia aia. Era si un mesaj pentru cel ce scrisese… vroiau sa ma cunoasca neaparat. Nu le-am mai scris nimic, dar urmatoarea ora, cand a iesit profesoara din clasa, a intrat repede inauntru si s-a indreptat spre mine, o fata grasuta, cu parul lung si drept, cu geaca de blugi , stilul rock de pe vremea aia si cu ceva cosuri pe fata. M-a intrebat emotionata: “Tu ai stat si data trecuta aici? Tu ai scris asta?” Fara sa ma uit in ochii ei, i-am raspuns sec:”Nu”… si am plecat repede, lasand-o acolo sa repriveasca in gol mesajele de pe banca, cu speranta desarta ca e scris ceva nou.
Nu stiu ce as fi putut castiga sau pierde daca ii spuneam ca eu sunt, nu stiu cum reactionam daca era una frumoasa in locul ei, dar timiditatea mea de atunci nu m-a lasat sa ma bag in seama, ba m-a facut chiar sa nu mai stau in aceeasi banca de atunci.
Au trecut ceva ani, m-am mai scimbat, mai mult fizic, poate farmec mai am, dar mi-am dat seama decurand, ca de timiditate nu m-am vindecat, si poate am avut de pierdut. Iar piesa asta cu zece, ma face sa ma simt si mai timid, parca frumusetea feminina emanata de piesa asta ma copleseste si ma apasa pe stomac, ca la 18 ani… desi par inert si rece in realitate. Asa o fi si cu uratenia asta feminina, iti trebuie un stimul ca s-o privesti si sa-i vezi farmecul.